the joy of being unemployed

cand esti in concediu, stii ca trebuie sa profiti de el, trebuie sa mergi undeva, sa faci ceva, sa simti ca a meritat sa lucrezi mai mult inainte si dupa. insa cand pleci cu totul de la un job, in pauza dintre ce a fost si ce urmeaza, nu simti nevoia sa faci nimic. nu ai senzatia ca daca azi n-ai facut X, atunci ai pierdut o zi de concediu, de la serviciu nu te mai suna nimeni, asa cum se intampla de obicei cand erai in concediu, esti liber sa faci ce vrei si cum vrei. Poti sa stai toata ziua in pat sa te uiti la filme sau sa citesti, poti sa faci o baie lunga de relaxare, sa te plimbi prin traficul din bucuresti fara sa te enervezi pentru ca nu trebuie sa ajungi niciunde si chiar daca ar trebui sa ajungi undeva, nu trebuie sa ajungi pana la o anumita ora. Practic toata viata ta se desfasoara intr-un alt ritm, un rimt pe care nu-l impune nimeni, nici macar tu.

de ce iubesc Bucurestiul noaptea ?

Iubesc Bucurestiul pentru noptile racoroase de vara in care te poti plimba de nebun prin parcuri, noptile pe care iti doresti sa le pierzi aiurea pe la terase, cand ai impresia ca nici ziua si nici noaptea nu sunt destul de lungi pentru reveriile tale. Iubesc Bucurestiul noaptea pentru ca nu imi ia 1 ora sa merg cu masina de acasa pana in centru, pentru ca pot zice oricand: "ne vedem in 20 de minute" si chiar sa ajung undeva in acele 20 de minute, pentru ca totul e viu si pentru ca toata lumea pare a fi in vacanta, pentru frappe-ul sau limonada bauta in miez de noapte la cafenea la Dragos. E ca si cum nimanui nu-i mai pasa ca a doua zi trebuie sa fie la lucru la ora 9 dimineata sau ca trebuia sa pregateasca nu stiu ce prezentare. In noptile de vara Bucurestiul pare sa traiasca mai presus de toate grijile si de tot stresul zilnic. Iubesc sa conduc noaptea cu geamul intredeschis si cu radioul pornit pentru ca noaptea sunt intotdeauna melodii vechi la radio, care ma aduc in alte timpuri si care ma apropie mai mult de mine.
Iubesc Bucurestiul noaptea pentru toate acele lucruri pentru care il urasc ziua.

thank God there is a God

Probabil ca asta a fost chiar prima data cand am resimtit foarte puternic acest lucru. am avut multe momente in viata in care i-am multumit lui Dumnezeu ca exista, dar in acest moment cred ca am resimtit cea mai mare incarcatura emotionala. Aseara cand ma intorceam de la concert, bucuroasa ca am avut ocazia sa-i vad pe Rolling Stones live in incarcata de energia pozitiva insuflata de concert am fost la un pas de a fi spulberata de o masina care a trecut pe rosu. Eram la pod la Grozavesti, veneam dinspre gara si aveam verde, din fericire insa aveam doar vreo 40 km la ora pentru ca un tip considerand ca lumina rosie a semaforului nu e si pentru el, s-a hotarit sa o ignore. Nu stiu cum am reusit sa franez si nu stiu cum am reusit sa reactionez atat de repede, dar sunt singura ca am avut si ajutor de undeva de sus. Dupa o frana zdruncinatoare cu ABS, avarii si toate tampeniile care se mai aprind atunci cand franezi atat de brusc, am reusit sa opresc la cred ca 2cm de el. Faza tare e ca atunci cand m-am dat jos din masina, nu stiam sigur daca l-am lovit sau nu. Masina oricum a fost zdruncinata de frana, iar eu eram atat de aproape de el, incat abia dupa ce m-am dat jos, am realizat ca din fericire nu ne-am lovit. Tembelul nici nu s-a dat jos din masina. Eu am inceput sa-l injur si am dat cu piciorul in masina lui (nu stiu daca am reusit sa o indoi, dar macar m-am descarcat), iar el mi-a zis ceva de genul: "Misca-te de aici mai repede!". evindent ca nu m-am miscat atat de repede, iar el era atat de aproape de mine incat daca eu nu dadeam cu spatele, putea pleca numai cu riscul de a-si zgaria masina, lucru care pe mine nu ma deranja catusu de putin pentru ca la mine zgaria doar numarul. tot din fericire, tipul care era in spatele meu a sesizat la timp problema si a franat si el. dupa ce mi-am descarcat nervii pe soferul idiot cu rosul lui cu tot am plecat spre casa. numai ca dupa ce am mers vreo 100 de metri, am inceput sa plang. ma gandeam la Manu care a murit in accident de masina, fara sa fi facut ceva gresit si imi veneau in cap reportajele despre Teo Peter si Cristi Nemescu. Toti au murit pentru ca niste oameni lipsiti de judecata au considerat ca lor nu li se aplica regulile. Am plans tot drumul spre casa, de abia asteptam sa ajung, si la fiecare semafor fie ca era verde sau rosu, ma uitam dupa neburi carora trebuia sa le cedez prioritatea. Ii multumeam lui Dumnezeu ca nu am patit nimic, ca sunt ok si eu si masina, ca totul este asa cum stiam eu ca ar trebui sa fie. Abia dupa ce am ajuns acasa si am vorbit cu Robert am reusit sa ma calmez. Aproape ca nici nu ma mai puteam bucura de concert. Cand am plecat de acolo ma gandeam ca ajung acasa si ii povestesc o gramada de lucruri de acolo, dar n-am mai putut povesti nimic. Mi-a luat vreo ora ca sa reusesc sa ma gandesc si la altceva in afara de acel sofer nebun. Evident ca imi treceau prin minte diverse scene despre ce s-ar fi intamplat daca ma lovea si tot felul de lucruri pe care le genereaza mintea in astfel de momente.
so thank God there is a God and thank god there is You :).

live from the legends

pentru prima data nu stiu exact cum sa incep acest post. daca spun ca Rolling Stones au fost geniali, mi se pare ca spun prea putin. sincer vorbind, I felt lucky to be alive ieri seara din 2 motive, iar unul dintre acele motive a fost concertul Rolling Stones. dupa ce cateva luni n-am facut altceva decat spoturi si promo-uri de tot felul, am ajuns si pe stadion. evident cu ceva timp inainte de a incepe concertul pentru a reusi sa stau in fata de tot. si chiar am prins locurile bune la mijlocul scenei, usor in dreapta. mi-e absolut imposibil sa descriu concertul si atmosfera de pe stadion, dar cu siguranta pot spune ca a fost cel mai tare concert la care am mers eu vreodata. mie personal mi-a lipsit un singur lucru, care nu avea nici o legatura cu Rolling Stones sau cu organizarea. dar am rezolvat cat de cat si asta pentru ca in punctul culminant al concertului, adica la "Satisfation" am intrat in direct cu Washingtonul. concertul devenise deja mai mult decat imi puteam imagina. ok, ma asteptam la niste chestii fantastice pentru ca pana la urma era totusi vorba de Rolling Stones, dar in nici un caz nu ma asteptam la ceea ce am vazut. ma gandeam ca Mick Jagger, desi e cu vreo 10 ani mai batran decat parintii mei, alerga ca un nebun pe scena, dansa ca un stripper. despre Keith Richards, un geniul la randul lui, nu pot spune decat un singur lucru (recunosc nu sunt vorbele mele, mi-au fost spuse de un coleg de la McCann la terminarea concertului): "Asta a luat in seara asta mai multe droguri decat voi lua eu in toata viata.". Probabil ca fara ele, niciunul dintre ei n-ar fi putut sa sustina un concert de asemenea amploare. sincer vorbind, pe mine m-a impresionat si faptul ca Mick Jagger s-a chinuit sa vorbeasca in romana. Nu ma intereseaza daca avea textul scris in palma sau daca il citea pe promter, chiar nu conteaza, dar s-a chinuit sa spuna alea 10 fraze in romana. mi s-a parut un respect extraordinar pentru public. asa cum de fapt a fost si faza cu platforma mobila. desi eu eram in fata de tot, asa ca acest lucru nu m-a avantajat deloc, cred ca a fost un gest minunat ca melodia cea mai tare a lor (Satisfaction) a fost cantata din mijlocul stadionului. practic in acel moment ei chiar erau in mijlocul a 60 000 de oameni. a fost o chestie super tare pentru cei din partea din spate a gazonului, care nu ii vedeau bine decat pe ecranul imens.
Oricum concertul a fost "something to tell your kids about".

somebody's looking for me

adicatelea s-a postat anunt pentru jobul meu (http://www.myjob.ro/anunturi/140501/producator.html). M-am simtit importanta cand am citit cate lucruri trebuie sa faca cel care ma va inlocui. adica, evident, si eu faceam toate lucrurile alea in agetie, dar parca nu-mi pareau nici asa de multe si nici asa de complicate cum mi-au parut cand le-am citit pe site. mi-am adus aminte de momentul cand mi s-a spus ca trebuie sa-mi fac fisa postului si un cv mai complicat pentru nu mai stiu ce pitch. trebuia sa fim trecuti acolo toti cei care vom lucra pe clientul respectiv. nu mai tin minte daca am castigat pitchul (pentru ca nu reusesc sa-mi aduc aminte pentru ce client era), dar tin minte ca mi-a luat ceva timp sa scriu tot ce fac eu in acolo si ca la sfarsit mi s-a parut ca am scris cam mult.
mi-am amintit ca la vechiul loc de munca, atunci cand am anuntat ca plec, pe langa faptul ca seful meu a incercat sa-mi faca viata amara, a trebuit sa pun eu anuntul pentru job si apoi sa si intervievez persoanele care au venit la interviu. a fost kind of fun pentru ca toata lumea credea ca eu sunt un fel de HR acolo si apoi le explicam ca de fapt imi caut inlocuitor.
oare sa aplic la jobul postat pe site ? in fond, ei chiar ma cauta pe mine...

i'm on a break

fiind prima zi lucratoare in care eu nu lucrez, evident ca trebuie sa lenevesc :). nu ca n-as fi facut asta tot weekendul, dar weekendul e weekend, e altceva. in weekend am stat si m-am uitat la filme, la unele noi dar si unele pe care le-am mai vazut si care m-au impresionat foarte mult. parca vad ca azi declar zi de leneveala si apoi incep sa fac o tona de lucruri pentru ca, evident, trebuie sa am activitate. e ca si atunci cand iti iei concediu, dar in primele 2 zile nu te bucuri de el pentru ca esti prea stresat sa te bucuri si iti spui mereu ca tre sa faci nu stiu ce pentru ca esti in concediu si trebuie sa profiti de asta. ei bine, haideti sa va zic ceva, in concediu nu trebuie sa faci nimic, de aceea se si numeste concediu, ca sa nu faci nimic. mai am 3 saptamani pana cand imi incepe noua viata pe care o prevad a fi destul de grea, mai ales la inceput, asa ca in aceste 3 saptamani nu trebuie sa fac nimic din ceea ce nu vreau sa fac. de abia astept. revin cu detalii...

ce iei si ce lasi in urma cand pleci...

azi sunt usor trista si melancolica pentru ca maine voi pleca pentru ultima data din acest birou din care scriu acum, voi fi pentru ultima oara Lavinia, producatorul de la McCann sau Piticu' sau Tzurtzurel sau Vanilia... Las in urma multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi, las mai mult de 2 ani din viata mea aici, in aceasta cladire veche si usor neingrijita, las strigate de bucurie si plansete, proiecte reusite si proiecte ratate...las tot ce a insemnat pentru mine McCann. Sincer vorbind nu ma asteptam sa-mi fie atat de greu, ma gandeam ca o sa ma bucur sa plec, nu m-am gandit niciodata cat de mult o sa-mi lipseasca discutiile cu ET si toate glumele si mishto-urile care se creeasera in departament. Da, clar vor ramane mailurile, dar e altceva, e ca si cum ai incerca sa ai o relatie la distanta... O sa-mi lipseasca fetele de pe VDF care ma torturau la fiecare proiect si la fiecare proiect ne suparam si ne impacam, discutiile in miez de noapte despre orice, stresul sa fie betele la statii la timp, tipetele si apoi multumirile...toate astea s-au terminat for good.
Suna aiurea si tocmai a intrat cineva in birou si mi-a spus ca ar trebui sa-mi asum alegerile pe care le fac, dar chiar nu cred ca e vorba de asta. Mi-am asumat faptul ca plec si cred ca decizia de a pleca este una corecta, dar asta nu inseamna ca nu-mi pare rau pentru ce las in urma. Nu inseamna nicidecum ca as vrea sa raman, doar ca un sentiment de parere de rau va ramane. Sunt prea multi oameni care imi sunt dragi aici ca sa nu fiu trista ca plec.

despre educatie si rautate

aseara am ajuns eu super devreme si super linistita acasa, m-am rasfatzat cu inghetata si apoi am coborit din bloc pentru ca urma sa ma vad cu o prietena. dar surpriza, cineva foarte binevoitor si incapabil de a realiza o parcare laterala, mi-a lasat cadou pe aripa stanga fata o zgarietura generoasa. evident, nu s-a obosit sa lase nici macar un bilet cu un numar de telefon in geam, doar a plecat lasandu-si opera in urma. nu-mi venea sa cred, chiar nu aveam nevoie de asta acum, de fapt nu cred ca aveam nevoie de asta vreodata, dar cu atat mai putin acum. totusi nu inteleg ce determina un om sa loveasca o alta masina, deci practic sa invadeze si sa distruga o proprietate si apoi sa fuga, de ce naiba nu poate pur si simplu sa recunoasca. ma gandeam ca daca nu aveam casco era chiar aiurea si, chiar daca nu era vina mea, trebuia sa dau o gramada de bani ca sa-mi repar masina...
in drum spre intalnirea cu prietena mea, aveam tendinta sa opresc masina pe dreapta si sa ma mai uit o data, ca tot ma gandeam ca poate mi s-a parut, dar dupa aceea imi aduceam aminte ca am si pus mana pe zgarietura si am remarcat ca acel binevoitor avea o masina inchisa la culoare. mai straniu decat atat este ca atunci cand am parcat masina in locul minunat, mi-a alunecat mana pe volan si mi-a traznit prin cap ideea sa nu parchez acolo. dar cum nu mai era nici un alt loc liber, n-am dat atentie acestei idei. acum imi dau seama ca ar fi trebuit. cand m-am intors acasa, desi era deja vreo 12 noaptea, m-am uitat la toate masinile de culoare inchisa care erau parcate pe strada, dar niciuna nu era faptasa. nu stiu ce as fi facut daca gaseam acea masina. in fond n-ar fi fost fair sa pedepsesc masina, ci posesorul...
oricum am stat azi si m-am gandit toata ziua la lucrurile care ne determina sa ne inraim atat de mult. mi-am adus aminte ca atunci cand ne-am intors de la munte colega mea a facut un lucru care m-a socat. mergeam pe DN 1 pe serpentine si la un moment dat un viteaz s-a bagat in depasire. evident venea cineva din fata si a incercat sa se bage la loc pe banda in fata noastra. colega mea, dintr-un motiv pe care nu-l voi intelege niciodata, a accelerat astfel incat sa nu-l lase sa intre pe banda. eu nu-i vedeam decat pe cei 2 (viteazul si cel care venea de pe contrasens) lovindu-se frontal, iar ea nu a vrut sa-l lase sa intre pe banda. si eu uras vitejii si uras cand se baga lumea in fata mea total aiurea sau la intimidare, dar n-as putea sa risc viata unui om doar pentru a-i demonstra ca a gresit. prefer ca acel om sa-si invete altfel lectia, nu pentru ca dintr-o data eu am inceput sa hotarasc ce e bine si ce e rau. chestia asta mi-a parut o rautate nejustificata si, sincer vorbind, pana la bucuresti numai la asta m-am gandit. uneori nu-mi vine sa cred cat de rai pot fi oamenii, mai ales in lucruri care nici macar nu-i afecteaza in mod direct. daca cel care mi-a zgariat masina mi se pare ca da dovada de rautate, dar si de lipsa de educatie, la ea chiar mi s-a parut rautate pura. si nici pana acum n-am inteles motivul...

cum arata un optimist aflat intr-o pasa depresiva

azi a fost o zi cu un potential aparent bun. a inceput cu o trezire la 5.30 si apoi cu un drum relativ aglomerat dinspre moeciu spre bucuresti. frig afara, cald in masina, un soare orbitor si tot asa...si eu si ilinca eram bine-dispuse, chiar daca ne trezisem devreme. la intrare in bucuresti a inceput sa se strice ziua: trafic nasol, oameni care se injurau...parca intrasem in alta lume. ziua insa nu apucase sa se strice, abia pe la vreo 3-4 au inceput vestile aiurea. m-a sunat o prietena sa-mi spuna ca nu-i e bine deloc, ca iubitul, care nici ea nu mai stie daca ii e iubit, are tot felul de toate si fasoane. evident ca aveam tendinta de a-i zice: fuck him, nu merita !, dar i-am zis asta la un moment dat si mi-a spus cu seninatate ca stie asta. iar din acel moment am hotarit ca nu e locul meu sa judec relatia ei si ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa o sustin. si asta am facut si azi, dar parca de fiecare data cand aud ca lucrurile nu merg bine, se rupe inca putin din mine si se mai rupe inca putin in momentul in care vreau sa-i zic din nou ca nu merita, dar imi dau seama ca nu e locul meu sa spun asta si ca, mai mult decat atat, nu ajuta pe nimeni sa spun asta. asa ca tot ce am facut a fost sa ascult si iar sa ascult apoi sa incerc sa ridic si sa sustin. nu stiu daca am reusit, dar stiu ca s-a mai rupt ceva din mine cand am primit acest telefon trist.
ziua a continuat cu doi prieteni dragi, unii dintre cei mai dragi pe care ii am, care s-au despartit. am ramas socata. imi imaginam ca vor ramane impreuna forever, ca se vor casatori si vor avea copii, in viziunea mea erau unul pentru celalalt...dar iata ca in realitate nu era asa. si s-a mai rupt o parte din mine...aveam tendinta sa intreb de ce ? ce s-a intamplat ? dar sigur nu se poate rezolva ? de fapt nu aveam doar tendinta, chiar am intrebat, dar evident ca n-am primit nici un raspuns care sa ma satisfaca. as fi vrut sa-mi spuna ca e doar o chestie de moment, ca se rezolva...
iar a treia chestie, care chiar a pus capac, a fost momentul in care mi-am dat seama ca asta e ultima mea saptamana la mccann. au trecut 2 ani si ceva de cand am venit la interviu, de cand m-am asezat prima daca la biroul meu si am primit adresa de mail de mccann. eram asa de mandra de ea, eram ca un copil... acum imi dau seama ca sunt oameni de care imi va fi un dor nemarginit si daca ma gandesc ca plec, deja mi se face dor de ei. sunt oameni care mi-au sustinut ascensiunea in mccann si fara de care chiar cred ca nu as fi reusit, oameni care au crezut in mine...am tot felul de senzatii de genul...oare voi mai gasi asemenea oameni in NY, oare o sa pot pastra legatura cu cei de aici. mi-e drag de ei si daca as putea, pe o parte din ei, as vrea sa-i iau cu mine, sa-i iau fizic, nu doar in sufletul meu. am senzatia ca las o mare parte din mine aici, in colegii si prietenii pe care mi i-am facut in aceasta uzina in care parem cu totii niste furnici. ma intrebam la un moment dat azi, daca ai cum sa-i multumesti unui om ca ti-a schimbat viata si ca prin felul lui aparte de a fi, te-a facut sa fii mai bun si sa vrei mai mult. cum poti sa te duci la un om si sa-i spui: "iti multumesc pentru ca viata mea este mai buna acum" ?
imi doresc din tot sufletul ca cei pe care i-am avut si care m-au avut aproape de suflet, sa ma pastreze in continuare acolo, sa ramanem mereu o raza de lumina unul in sufletul celuilalt, imi doresc ca jonathan livingston sa aiba dreptate.

confessions of a dangerously optimistic mind

aseara la un moment dat inainte sa adorm ma gandeam la ceva ce mi-a spus o prietena. mi-a spus ca eu vad lucrurile altfel pentru ca sunt o optimista convinsa. in prima faza am crezut ca asta e ceva de bine, dar, de fapt ea imi spunea ca fiind atat de optimista nu vad lucrurile asa cum sunt ele in realitate. sincer vorbind, m-am cam intristat, pentru ca vreau sa cred ca am un optimism realist, nu unul ireal si mai mult decat atat vreau sa cred ca asta e cea mai buna cale in viata. dar ma intreb unde se termina optimismul realist si unde incepe aiureala totala ? in mintea mea plina de superstitii, cred ca daca iti propui sa te gandesti optimist legat de un lucru sau de o persoana, atunci lucrurile chiar vor merge bine. ce inseamna asta in viziunea celor din jur ? ei bine sunt 2 variante: ori ca sunt complet aeriana si fara nici o urma de contact cu realitate, ori ca de fapt eu trec foarte usor peste orice lucru si sa nimic nu ma afecteaza si nu ma macina (asta chiar mi s-a spus, din nou, de curand), de parca daca nu ma plang si daca nu intru in depresie de cate ori se intampla ceva rau, inseamna ca nu-mi pasa deloc.
sincer vorbind prefer sa raman o optimista convisa, chiar daca prin asta pot parea uneori superficiala, macar asa sper intotdeauna spre mai bine si cred mereu in visele mele.

tehnologia care ne da peste cap

nu stiu cum, dar am reusit sa fac sa nu mai mearga ical de nici un fel. am cautat prin toate helpurile lui apple si se pare ca sunt prima persoana cu aceasta problema :(. am sunat un prieten care mi-a spus eternul "DA-I UN RESTART !" care ma scoate din minti de fiecare data cand il aud. e ca si cum asta e solutia pentru tot. nu zic ca nu e o solutie, in multe dintre cazuri, dar parca e raspunsul pe care il primesc mereu cand am o problema cu computerul. anyway, n-am reusit sa-l fac sa mearga. norocul meu este ca aveam totul salvat si in calendarul de la google ca altfel parca vad ca ma trezeam la 3 zile dupa ziua vreunui prieten cu cadoul neluat si cu la multi ani -ul nespus. e ciudat, pana acum cativa ani tineam minte absolut toate zilele de nastere posibile...chiar si pe alea pe care nu vroiam sa le tin minte, iar acum imi pun tot felul de remindere ca sa nu uit de cei de langa mine. o fi un semn de batranete ? sau poate doar abia acum am invatat ce merita sa tin minte si pentru ce merita sa folosesc tehnologia in locul memoriei mele.