aseara am ajuns eu super devreme si super linistita acasa, m-am rasfatzat cu inghetata si apoi am coborit din bloc pentru ca urma sa ma vad cu o prietena. dar surpriza, cineva foarte binevoitor si incapabil de a realiza o parcare laterala, mi-a lasat cadou pe aripa stanga fata o zgarietura generoasa. evident, nu s-a obosit sa lase nici macar un bilet cu un numar de telefon in geam, doar a plecat lasandu-si opera in urma. nu-mi venea sa cred, chiar nu aveam nevoie de asta acum, de fapt nu cred ca aveam nevoie de asta vreodata, dar cu atat mai putin acum. totusi nu inteleg ce determina un om sa loveasca o alta masina, deci practic sa invadeze si sa distruga o proprietate si apoi sa fuga, de ce naiba nu poate pur si simplu sa recunoasca. ma gandeam ca daca nu aveam casco era chiar aiurea si, chiar daca nu era vina mea, trebuia sa dau o gramada de bani ca sa-mi repar masina...
in drum spre intalnirea cu prietena mea, aveam tendinta sa opresc masina pe dreapta si sa ma mai uit o data, ca tot ma gandeam ca poate mi s-a parut, dar dupa aceea imi aduceam aminte ca am si pus mana pe zgarietura si am remarcat ca acel binevoitor avea o masina inchisa la culoare. mai straniu decat atat este ca atunci cand am parcat masina in locul minunat, mi-a alunecat mana pe volan si mi-a traznit prin cap ideea sa nu parchez acolo. dar cum nu mai era nici un alt loc liber, n-am dat atentie acestei idei. acum imi dau seama ca ar fi trebuit. cand m-am intors acasa, desi era deja vreo 12 noaptea, m-am uitat la toate masinile de culoare inchisa care erau parcate pe strada, dar niciuna nu era faptasa. nu stiu ce as fi facut daca gaseam acea masina. in fond n-ar fi fost fair sa pedepsesc masina, ci posesorul...
oricum am stat azi si m-am gandit toata ziua la lucrurile care ne determina sa ne inraim atat de mult. mi-am adus aminte ca atunci cand ne-am intors de la munte colega mea a facut un lucru care m-a socat. mergeam pe DN 1 pe serpentine si la un moment dat un viteaz s-a bagat in depasire. evident venea cineva din fata si a incercat sa se bage la loc pe banda in fata noastra. colega mea, dintr-un motiv pe care nu-l voi intelege niciodata, a accelerat astfel incat sa nu-l lase sa intre pe banda. eu nu-i vedeam decat pe cei 2 (viteazul si cel care venea de pe contrasens) lovindu-se frontal, iar ea nu a vrut sa-l lase sa intre pe banda. si eu uras vitejii si uras cand se baga lumea in fata mea total aiurea sau la intimidare, dar n-as putea sa risc viata unui om doar pentru a-i demonstra ca a gresit. prefer ca acel om sa-si invete altfel lectia, nu pentru ca dintr-o data eu am inceput sa hotarasc ce e bine si ce e rau. chestia asta mi-a parut o rautate nejustificata si, sincer vorbind, pana la bucuresti numai la asta m-am gandit. uneori nu-mi vine sa cred cat de rai pot fi oamenii, mai ales in lucruri care nici macar nu-i afecteaza in mod direct. daca cel care mi-a zgariat masina mi se pare ca da dovada de rautate, dar si de lipsa de educatie, la ea chiar mi s-a parut rautate pura. si nici pana acum n-am inteles motivul...
in drum spre intalnirea cu prietena mea, aveam tendinta sa opresc masina pe dreapta si sa ma mai uit o data, ca tot ma gandeam ca poate mi s-a parut, dar dupa aceea imi aduceam aminte ca am si pus mana pe zgarietura si am remarcat ca acel binevoitor avea o masina inchisa la culoare. mai straniu decat atat este ca atunci cand am parcat masina in locul minunat, mi-a alunecat mana pe volan si mi-a traznit prin cap ideea sa nu parchez acolo. dar cum nu mai era nici un alt loc liber, n-am dat atentie acestei idei. acum imi dau seama ca ar fi trebuit. cand m-am intors acasa, desi era deja vreo 12 noaptea, m-am uitat la toate masinile de culoare inchisa care erau parcate pe strada, dar niciuna nu era faptasa. nu stiu ce as fi facut daca gaseam acea masina. in fond n-ar fi fost fair sa pedepsesc masina, ci posesorul...
oricum am stat azi si m-am gandit toata ziua la lucrurile care ne determina sa ne inraim atat de mult. mi-am adus aminte ca atunci cand ne-am intors de la munte colega mea a facut un lucru care m-a socat. mergeam pe DN 1 pe serpentine si la un moment dat un viteaz s-a bagat in depasire. evident venea cineva din fata si a incercat sa se bage la loc pe banda in fata noastra. colega mea, dintr-un motiv pe care nu-l voi intelege niciodata, a accelerat astfel incat sa nu-l lase sa intre pe banda. eu nu-i vedeam decat pe cei 2 (viteazul si cel care venea de pe contrasens) lovindu-se frontal, iar ea nu a vrut sa-l lase sa intre pe banda. si eu uras vitejii si uras cand se baga lumea in fata mea total aiurea sau la intimidare, dar n-as putea sa risc viata unui om doar pentru a-i demonstra ca a gresit. prefer ca acel om sa-si invete altfel lectia, nu pentru ca dintr-o data eu am inceput sa hotarasc ce e bine si ce e rau. chestia asta mi-a parut o rautate nejustificata si, sincer vorbind, pana la bucuresti numai la asta m-am gandit. uneori nu-mi vine sa cred cat de rai pot fi oamenii, mai ales in lucruri care nici macar nu-i afecteaza in mod direct. daca cel care mi-a zgariat masina mi se pare ca da dovada de rautate, dar si de lipsa de educatie, la ea chiar mi s-a parut rautate pura. si nici pana acum n-am inteles motivul...
No comments:
Post a Comment