azi a fost o zi cu un potential aparent bun. a inceput cu o trezire la 5.30 si apoi cu un drum relativ aglomerat dinspre moeciu spre bucuresti. frig afara, cald in masina, un soare orbitor si tot asa...si eu si ilinca eram bine-dispuse, chiar daca ne trezisem devreme. la intrare in bucuresti a inceput sa se strice ziua: trafic nasol, oameni care se injurau...parca intrasem in alta lume. ziua insa nu apucase sa se strice, abia pe la vreo 3-4 au inceput vestile aiurea. m-a sunat o prietena sa-mi spuna ca nu-i e bine deloc, ca iubitul, care nici ea nu mai stie daca ii e iubit, are tot felul de toate si fasoane. evident ca aveam tendinta de a-i zice: fuck him, nu merita !, dar i-am zis asta la un moment dat si mi-a spus cu seninatate ca stie asta. iar din acel moment am hotarit ca nu e locul meu sa judec relatia ei si ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa o sustin. si asta am facut si azi, dar parca de fiecare data cand aud ca lucrurile nu merg bine, se rupe inca putin din mine si se mai rupe inca putin in momentul in care vreau sa-i zic din nou ca nu merita, dar imi dau seama ca nu e locul meu sa spun asta si ca, mai mult decat atat, nu ajuta pe nimeni sa spun asta. asa ca tot ce am facut a fost sa ascult si iar sa ascult apoi sa incerc sa ridic si sa sustin. nu stiu daca am reusit, dar stiu ca s-a mai rupt ceva din mine cand am primit acest telefon trist.
ziua a continuat cu doi prieteni dragi, unii dintre cei mai dragi pe care ii am, care s-au despartit. am ramas socata. imi imaginam ca vor ramane impreuna forever, ca se vor casatori si vor avea copii, in viziunea mea erau unul pentru celalalt...dar iata ca in realitate nu era asa. si s-a mai rupt o parte din mine...aveam tendinta sa intreb de ce ? ce s-a intamplat ? dar sigur nu se poate rezolva ? de fapt nu aveam doar tendinta, chiar am intrebat, dar evident ca n-am primit nici un raspuns care sa ma satisfaca. as fi vrut sa-mi spuna ca e doar o chestie de moment, ca se rezolva...
iar a treia chestie, care chiar a pus capac, a fost momentul in care mi-am dat seama ca asta e ultima mea saptamana la mccann. au trecut 2 ani si ceva de cand am venit la interviu, de cand m-am asezat prima daca la biroul meu si am primit adresa de mail de mccann. eram asa de mandra de ea, eram ca un copil... acum imi dau seama ca sunt oameni de care imi va fi un dor nemarginit si daca ma gandesc ca plec, deja mi se face dor de ei. sunt oameni care mi-au sustinut ascensiunea in mccann si fara de care chiar cred ca nu as fi reusit, oameni care au crezut in mine...am tot felul de senzatii de genul...oare voi mai gasi asemenea oameni in NY, oare o sa pot pastra legatura cu cei de aici. mi-e drag de ei si daca as putea, pe o parte din ei, as vrea sa-i iau cu mine, sa-i iau fizic, nu doar in sufletul meu. am senzatia ca las o mare parte din mine aici, in colegii si prietenii pe care mi i-am facut in aceasta uzina in care parem cu totii niste furnici. ma intrebam la un moment dat azi, daca ai cum sa-i multumesti unui om ca ti-a schimbat viata si ca prin felul lui aparte de a fi, te-a facut sa fii mai bun si sa vrei mai mult. cum poti sa te duci la un om si sa-i spui: "iti multumesc pentru ca viata mea este mai buna acum" ?
imi doresc din tot sufletul ca cei pe care i-am avut si care m-au avut aproape de suflet, sa ma pastreze in continuare acolo, sa ramanem mereu o raza de lumina unul in sufletul celuilalt, imi doresc ca jonathan livingston sa aiba dreptate.
ziua a continuat cu doi prieteni dragi, unii dintre cei mai dragi pe care ii am, care s-au despartit. am ramas socata. imi imaginam ca vor ramane impreuna forever, ca se vor casatori si vor avea copii, in viziunea mea erau unul pentru celalalt...dar iata ca in realitate nu era asa. si s-a mai rupt o parte din mine...aveam tendinta sa intreb de ce ? ce s-a intamplat ? dar sigur nu se poate rezolva ? de fapt nu aveam doar tendinta, chiar am intrebat, dar evident ca n-am primit nici un raspuns care sa ma satisfaca. as fi vrut sa-mi spuna ca e doar o chestie de moment, ca se rezolva...
iar a treia chestie, care chiar a pus capac, a fost momentul in care mi-am dat seama ca asta e ultima mea saptamana la mccann. au trecut 2 ani si ceva de cand am venit la interviu, de cand m-am asezat prima daca la biroul meu si am primit adresa de mail de mccann. eram asa de mandra de ea, eram ca un copil... acum imi dau seama ca sunt oameni de care imi va fi un dor nemarginit si daca ma gandesc ca plec, deja mi se face dor de ei. sunt oameni care mi-au sustinut ascensiunea in mccann si fara de care chiar cred ca nu as fi reusit, oameni care au crezut in mine...am tot felul de senzatii de genul...oare voi mai gasi asemenea oameni in NY, oare o sa pot pastra legatura cu cei de aici. mi-e drag de ei si daca as putea, pe o parte din ei, as vrea sa-i iau cu mine, sa-i iau fizic, nu doar in sufletul meu. am senzatia ca las o mare parte din mine aici, in colegii si prietenii pe care mi i-am facut in aceasta uzina in care parem cu totii niste furnici. ma intrebam la un moment dat azi, daca ai cum sa-i multumesti unui om ca ti-a schimbat viata si ca prin felul lui aparte de a fi, te-a facut sa fii mai bun si sa vrei mai mult. cum poti sa te duci la un om si sa-i spui: "iti multumesc pentru ca viata mea este mai buna acum" ?
imi doresc din tot sufletul ca cei pe care i-am avut si care m-au avut aproape de suflet, sa ma pastreze in continuare acolo, sa ramanem mereu o raza de lumina unul in sufletul celuilalt, imi doresc ca jonathan livingston sa aiba dreptate.
No comments:
Post a Comment