thank God there is a God

Probabil ca asta a fost chiar prima data cand am resimtit foarte puternic acest lucru. am avut multe momente in viata in care i-am multumit lui Dumnezeu ca exista, dar in acest moment cred ca am resimtit cea mai mare incarcatura emotionala. Aseara cand ma intorceam de la concert, bucuroasa ca am avut ocazia sa-i vad pe Rolling Stones live in incarcata de energia pozitiva insuflata de concert am fost la un pas de a fi spulberata de o masina care a trecut pe rosu. Eram la pod la Grozavesti, veneam dinspre gara si aveam verde, din fericire insa aveam doar vreo 40 km la ora pentru ca un tip considerand ca lumina rosie a semaforului nu e si pentru el, s-a hotarit sa o ignore. Nu stiu cum am reusit sa franez si nu stiu cum am reusit sa reactionez atat de repede, dar sunt singura ca am avut si ajutor de undeva de sus. Dupa o frana zdruncinatoare cu ABS, avarii si toate tampeniile care se mai aprind atunci cand franezi atat de brusc, am reusit sa opresc la cred ca 2cm de el. Faza tare e ca atunci cand m-am dat jos din masina, nu stiam sigur daca l-am lovit sau nu. Masina oricum a fost zdruncinata de frana, iar eu eram atat de aproape de el, incat abia dupa ce m-am dat jos, am realizat ca din fericire nu ne-am lovit. Tembelul nici nu s-a dat jos din masina. Eu am inceput sa-l injur si am dat cu piciorul in masina lui (nu stiu daca am reusit sa o indoi, dar macar m-am descarcat), iar el mi-a zis ceva de genul: "Misca-te de aici mai repede!". evindent ca nu m-am miscat atat de repede, iar el era atat de aproape de mine incat daca eu nu dadeam cu spatele, putea pleca numai cu riscul de a-si zgaria masina, lucru care pe mine nu ma deranja catusu de putin pentru ca la mine zgaria doar numarul. tot din fericire, tipul care era in spatele meu a sesizat la timp problema si a franat si el. dupa ce mi-am descarcat nervii pe soferul idiot cu rosul lui cu tot am plecat spre casa. numai ca dupa ce am mers vreo 100 de metri, am inceput sa plang. ma gandeam la Manu care a murit in accident de masina, fara sa fi facut ceva gresit si imi veneau in cap reportajele despre Teo Peter si Cristi Nemescu. Toti au murit pentru ca niste oameni lipsiti de judecata au considerat ca lor nu li se aplica regulile. Am plans tot drumul spre casa, de abia asteptam sa ajung, si la fiecare semafor fie ca era verde sau rosu, ma uitam dupa neburi carora trebuia sa le cedez prioritatea. Ii multumeam lui Dumnezeu ca nu am patit nimic, ca sunt ok si eu si masina, ca totul este asa cum stiam eu ca ar trebui sa fie. Abia dupa ce am ajuns acasa si am vorbit cu Robert am reusit sa ma calmez. Aproape ca nici nu ma mai puteam bucura de concert. Cand am plecat de acolo ma gandeam ca ajung acasa si ii povestesc o gramada de lucruri de acolo, dar n-am mai putut povesti nimic. Mi-a luat vreo ora ca sa reusesc sa ma gandesc si la altceva in afara de acel sofer nebun. Evident ca imi treceau prin minte diverse scene despre ce s-ar fi intamplat daca ma lovea si tot felul de lucruri pe care le genereaza mintea in astfel de momente.
so thank God there is a God and thank god there is You :).